E primăvară și mă gândesc la vară,
Să-mi arunc pantoful, să-mi dezleg piciorul,
În mâini eșarfa să mi-o prind,
S-o-ndepărtez de gât, ca dorul.
Să nu mi-o fure dinspre mal
În largul mării-un pui de val.
Miros de alge-mi vine-n nări,
Și mă gândesc la tine, mare,
Tu te-ai gândit la mine oare,
Când era frig sau era soare?
S-a supărat pe mine marea…
Și-a vrut iubirea să-și răzbune
Căci pe-nserat, trimis-a boarea
Și valul greu dinspre genune.
Eșarfa mea și-un vis să-mi fure,
Înspre adâncurile-azure.
AUTOR: VALENTINA MĂRUȚĂ
Anunțuri
Frumoasa poezie ! Ce este omul ? El e ca marea,intr-o continua framantare plina de dor .Ascunde taine adanci ce nu pot fi scoase decat printr-o profunda transformare…Omul este conectare…caci el este plamadit din cer si pamant din Iubirea Tatalui Sfant. Ce este omul ? E totul si nimic…
ApreciazăApreciat de 1 persoană