Nu m-a vrut mama…
Zicea că-i fac viața amară.
Și fără s-o doară,
m-a lepădat într-un tren
de lângă gară.
Mi-a pus în mâini
o pâine și-o sticlă cu apă.
Spunându-mi să cobor
doar atunci când voi vedea
a zecea haltă.
Nevrând s-o supăr,
așa am și făcut:
îmi îndoiam câte un deget
ca nu cumva
să uit.
Dar eu nu am uitat.
Și-am coborât , cum se spune,
dar de atunci am rămas
singur…și fară mamă
pe această lume.
Dacă te-aș vedea mămică,
tare aș vrea să te întreb:
cât de dor ți-a fost de mine?
De câte ori ai spus <<regret>>?
Știu că tu nu mi-ai vrut răul,
de-aceea eu încă te iubesc.
Dar cum te cheamă mama mea?
Că numele tău, nu mi-l amintesc…
Autor:VALENTINA MĂRUȚĂ
Ooooofffff. Mă doare sufletul!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
chiar le zici bine ! Tot respectul meu 🙂
ApreciazăApreciază
Mulțumesc! 🙂
ApreciazăApreciază
Sa stii ceva de la mine si spun sincer asta 🙂 Ai talent 🙂
ApreciazăApreciază
Mă simt datoare să-ți spun că pe acest blog suntem două surori. Dacă vei citi „Iubirea dintre două surori”-vei înțelege…La poezii sriu care dintre noi este autoarea.:)
ApreciazăApreciat de 1 persoană