FETIȚEI MELE

 

Pe vremea aceea începea totul cu tine,
Când dimineața tristă mă trezeam,
Era grea distanța ce ne ținea departe,
Și așteptarea de-a te revedea era mai grea.

Kilometri-ntregi mă-nstrăinau de tine,
Când mă gândesc, sufăr la fel ca ieri,
Însă atunci, în anul optzeci și șapte
Ce-aș fi putut să fac decât să sper?

Doi ani de zile mama ți-a fost mamă,
Primele luni doar ei i-ai gângurit,
De tine era mândră când ai plecat la școală
Și-amar avu în suflet când voi v-ați despărțit.

Tu îi erai al șaptelea copil,
Căci mama se jertfea pentru copiii  ei,
Nu pot să știu nici astăzi cum a-ndrăznit atât
Să mi te crească mare din cât-un bob de mei.

Dar într-o zi măicuța se hotărî să vină
Mânată de iubire, poate de Dumnezeu,
Și mi te-aduse-acasă, suava mea lumină,
Și de-atunci împreună noi am rămas mereu.

Am rămas amândouă și-n zilele de azi,
Te privesc fericită, și-acum, când râzi în somn,
Eu te iubesc,  fetițo, cum mă iubești și tu,
Cu tine-ncepe ziua, sfârșind când te adorm!

AUTOR: VALENTINA MĂRUȚĂ